În copilărie eram obsedată de orice jucărie, îmbrăcăminte, filme sau desene cu căluți și tot atunci visam ca, atunci când voi fi mare, voi avea propria mea herghelie și îmi voi petrece viața călărind și îngrijindu-i. Mai încălecasem ponei și cai, însă, în momentul în care am început să învăț să călăresc, am simțit că orice dorință arzătoare aș avea, mai repede sau mai târziu mi se va îndeplini. Acum pot să spun că anii în care am așteptat cu nerăbdare să practic echitația au meritat din plin. Atunci când călăresc mă cuprinde un puternic sentiment de libertate și de rupere totală de lumea exterioară. Fiecare secundă încerc să mă dedic complet conexiunii care se creează între mine și cal și care se bazează pe încredere și afecțiune reciproce. Dar ce iubesc cel mai mult la aceste făpturi care par desprinse dintr-o altă lume paralelă cu a noastră, dar de o mie de ori mai bună, este capacitatea lor de a-ți recunoaște starea de spirit. Ori de câte ori călăresc și sunt fericită, calul devine voios și gata de orice obstacol. Iar atunci când sunt obosită sau stresată, se transformă și el într-un cal agitat și nervos. Pe scurt, caii sunt extensia sentimentelor și trăirilor umane.
